Lacrimile

Lacrimile apar când se întâlnește răul cu binele.

Cum ne dor ochii când trecem de la întuneric la lumină

sau invers, tot așa sufletul nostru este frământat până ce dă lacrimi.

Lacrimile sunt o expresie a sufletului îndurerat în negru sau eliberat în alb.

Lacrimile sunt normale pentru toți oamenii.

 Persoanele care nu plâng niciodată au o problemă gravă: s-au făcut de piatră.

Nu pot fi modelați prin apăsare, poate c-ar merge să fie ciopliți.

Lacrimile sunt necesare. Sunt o erupție a sincerității, o dezvăluire a adevărului,

o dezgolire a interiorului.

Lacrimile amare vin dintr-o inimă adânc rănită și cele bucuroase

dintr-o inimă prea plină de bucurie.

Ar fi bine și normal să avem lacrimi de milă.

Să recunoaștem durerea altora și lacrimile noastre dovedesc că-i iubim

și vrem să le fie luată durerea.

Lacrimile noastre pentru alții arată că ne apasă povara lor.

Cele mai de folos sunt lacrimile de căință.

 Acestea sunt locul din care ne pornim spre viață și spunem Nu! morții.

Ochii înlăcrimați de remușcare, de regret sunt ochii ce caută lumina iertării. Dumnezeu iartă, chiar și oamenii iartă prin Dumnezeu.

“Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!”

Evanghelia după Matei 5:4

Ce sunt lacrimile?



Ce sunt lacrimile? Care este rostul lor?

Ştim că sunt mai multe feluri de lacrimi,
mai multe împrejurări care le generează.
Simţiţi-vă liberi să răspundeţi ceea ce credeţi!
Să ne împărtăşim din experienţele ce le avem...
şi, dacă e cazul, să ne ştergem unii altora lacrimile...
acelea ce trebuie şterse...

În speranţa că ne vom îmbogăţi din nou sufleteşte
cu noi comori de cuvinte ce le veţi aşterne aici,
eu vă mulţumesc mult de tot,
şi dau start acestei noi provocări.

Tristete

Tristetea

  Imi privesc reflectia intr-o oglinda si ma intreb:

"Cine e acea persoana care ma priveste cu atata tristete?" Zambeste, dar in adancul fiintei ei sufletul ii plange de atata vreme incat a uitat cum e sa fii bucuros, linistit, plin de pace... Strigatu-i mut patrunde in toate cotloanele fiintei ei si se inalta in vazduh... poate cineva va auzi glasul ei si va veni sa-i aline durerea...

  Lumea se framanta intr-o alergare continua si incearca din rasputeri sa ramana la standardele pe care ei insisi si le-au impus... standarde si perfectiune care nu le aduc fericirea, dorind mereu ceva mai bun...

Si mai sunt unii, ca mine, care simt ca timpul trece pe langa ei si orice incercare de a lupa cu propriile frici si temeri se transforma in esec...

Tanjesc dupa biruinta, dupa dragoste si pace, dar cu cat alearga mai mult dupa ele, cu atat li se par mai indepartate...

  O, suflet trist si apasat, cand vei intelege ca fericirea e chiar langa tine, in Dumnezeul Atotputernic care vegheaza asupra ta?

Ne cautam fericirea in orice alta parte in afara de Dumnezeu, nu avem suficienta credinta incat sa ne incredem in El neclintit fara a privi inapoi, fara a ne compatimi si arunca vina pe altii...

  M-am intrebat mereu de ce fantomele trecutului nu ma pot lasa in pace, de ce ma simt mereu hartuita de amintiri ce le doresc uitate pentru totdeauna...

Adevarul e ca nu am renuntat niciodata la ele sau am renuntat pentru moment punandu-le in mana Lui, dar luandu-le mereu inapoi crezand ca ma pot descurca mai bine singura...

Cand vei intelege, fiinta framantata, ca numai El iti poate da ceea ce sufletul tau tanjeste sa aiba?

Lasandu-te in voia Lui obtii libertate cu adevarat si o pace care nu poate fi transpusa in cuvinte...

Si acum ce mai pot nadajdui eu?

Nadejdea mea e in Tine, Salvatorul meu scump, Iubitul inimii mele... In mana Ta imi incredintez sufletu-mi trudit si impovarat... Spala-ma si curateste-ma in sangele Tau si atunci voi fi curata ca zapada... Vreau sa Te laud toata viata mea..

Daca-n zeci si zeci de toamne
Zi senina n-am avut
O! atuncea spune-mi Doamne,
Pentru ce m-am mai nascut?

Ca sa plang doar in tacerea
Vieti-mi fara de noroc ?
Nu mi-a stors oare durerea
Multe lacrime de foc ?

Unii rad, si bucuriei
Isi dau sufletu-ncantat
Eu din cupa veseliei
Niciodata n-am gustat !

Triste-mi par in lume toate
Viata-mi e un negru chin,
Sufletul meu nu mai poate
Nici sa planga cel putin…

Sub o piatra solitara
Eu as sta mai fericit
Caci a zilelor povara,
Sufletul mi-a obosit !!!

                                                             poezie scrisa de Teky

  

Oare care este cheia de a ajunge la sufletul unui om?

Oare care este cheia de a ajunge la sufletul unui om?

 Unul dintre modurile cele mai frumoase de a-i cuceri pe oameni este sinceritatea.

Şi când vorbesc de "a cuceri" mă refer la a te face plăcut,  a te împrieteni, sau chiar  a iubi pe cel de lângă tine.

Se-ntâmplă de obicei să ne comportăm "oficial" cu cel pe care îl întânlim prima data, fără să-i acordăm credit imediat, testându-l din priviri şi judecându-l cu mintea.

Ne comportăm faţă de el în mod defensiv, aplicând toate prejudecăţile noastre asupra-i.

În primile conversaţii răspundem evaziv şi impersonal, ascunzând mereu esenţa mesajului, încercând să nu arătăm nimic din personalitatea şi viaţa noastră, sau arătăm doar ce-i mai bun şi mai frumos.

Câteodată cel străin pentru noi, cel pe care-l întâlnim prima oară este  "vinovat" pentru o perioadă şi poate doar pe parcurs să ne câştige încrederea.

Dar se întâmplă de multe ori să ne lovim de acelaşi răspuns „oficial" şi de acelaşi comportament defensiv, care denotă la fel de multă neîncredere precum am arătat-o şi noi.

Şi de multe ori vrem să-l cunoaştem mai bine, să-i aflăm tainele sufleteşti, să-i vedem comportamentul natural, să-l vedem aşa cum de fapt este, fără ascunzişuri. 

Şi ne întrebăm: oare care e cheia de a ajunge la sufletul lui?

Problema este mereu la noi, şi niciodată la celălalt.

Bârna e mereu în ochiul nostru şi doar câteodată paiul e în ochiul celuilalt.

Sinceritatea cucereşte orice inimă, sinceritatea deschide orice suflet, smulge câte un zâmbet, creează încredere.

Sinceritate e aşa atrăgătoare... pentru celălalt.

Cu cât ne deschidem faţă de cel de lângă noi cu atât şi el se deschide faţă de noi.

Cu cât suntem mai sinceri cu el şi mai simpli, cu atât şi el ne destăinuie viaţa şi gândurile inimii lui.

Sinceritatea de multe ori surprinde şi bucură pe celălalt.

Fiind sincer cu el îi împărtăşesc o parte din viaţa mea, iar el ascultându-mă ia pe umerii săi o parte din povara vieţii mele, dar şi o parte din bucuria fiinţei mele. Sinceritatea ne uneşte,  ne face să avem lucruri în comun, ne apropie.

Nu este om care să reziste în faţa sincerităţii pentru că sinceritatea e de fapt adevărul şi adevărul e Hristos, care stă la uşa sufletului lui şi bate.

Şi cum să nu-i deschizi lui Dumnezeu?

Când sunt sincer şi simplu mă arăt fără de răutate şi făţărnicie, fără gânduri ascunse ci aşa cum mă ştiu eu.

Durerea sufletului

Pentru a putea vorbi despre durerea sufletului ar trebui ca înainte de toate să stabilesc ce este aceasta. Prin ce diferă ea de durerea fizică şi ce o face mai specială? În primul rând lumea va fi interesată mai mult de cauzele şi modul de manifestare al reacţiilor ce au loc în interiorul sufletului lor decât să stea să analizeze motivul pentru care hazardul a hotărât ca respectivele persoane să simtă o durere fizică. Părerea mea e că durerea sufletului nu este nimic altceva decât reacţia personală pe care o resimţim fiecare în faţa unei imposibilităţi de a identifica fericirea. Totul se rezumă astfel la fericire. Şi totuşi de ce apelăm la această exprimare, durere a sufletului, când am putea spune mai simplu că suntem nefericiţi? Iată însă că totuşi pot face diferenţa... Nefericirea este o stare abstractă, căreia cu greu căreia cu greu i-am putea stabili nişte limite clare. Durerea sufletului însă ne macină, mănâncă din noi, ne taie forţa prin care ne ţinem pe picioare. Atunci când simţim aceasta ne pierdem pe noi înşine preţ de câteva clipe, oscilăm între raţiune şi sentiment, între claritate şi nebunie. Pentru că aşa cum trupul se zbate sub simţurile cărnii aşa şi sufletul este afectat de sfera sa de influenţă. Lumea consideră că simte această durere a sufletului prin nefericirea unei iubiri, prin moartea cuiva drag, prin orice altceva asemănător ce presupune un mare ataşament sentimental. E posibil să fie şi asta deşi cel mai probabil ne simţim scindaţi pentru că uităm să aruncăm o privire şi înspre interiorul nostru, să ne cunoaştem pe noi înşine, să recunoaştem că defapt nu există durere. Părerea mea actuală, a cuiva care a suferit destul de mult în trecut, este că toţi cei care se consideră neîndreptăţiţi (de către cine?) prin faptul că suferă sunt nişte proşti. Pentru că da, şi eu am fost. Nu pot însă să neg că există într-adevăr aceste durere şi că se resimte foarte puternic... Nu în ultimul rând... trebuie să o trăim cu toţii pentru a ne transforma. Nu este nimic nedrept în asta şi nu trebuie să ne revoltăm împotriva vieţilor ce le trăim, indiferent cât de mare ar fi durerea. Suferim pentru că este normal să suferim, la fel cum este normal să (pur şi simplu) trăim sau să iubim...

Cand esti enorm si simti prea mult: Sensibilitatea psihologica in dragoste

Sensibilitatea poate fi uneori… coplesitoare?

Prin urmare, persoanele hipersensibile aud, vad, miros, simt mai mult decat cei din jur. La maturitate, gandesc, reflecteaza, observa mai mult decat restul. Au nevoie de mai mult timp petrecut singure pentru a se putea echilibra psihic si energetic. De asemenea, un hipersensibil va fi intotdeauna precaut si va evita vorbele si actiunile pripite. Persoanele sensibile au capacitatea de a prevedea consecintele cuvintelor si ale actiunilor. De aceea, isi aleg cu grija cuvintele si se gandesc de doua ori inainte de a actiona. Persoanele hipersensibile nu se lasa inselate de aparente si latura de suprafata a unei persoanei. Nici nu prezinta un interes prea mare pentru masca cu care se infatiseaza/ te infatisezi lumii. Daca un sensibil nu te place, nu inseamna ca nu va vorbi despre tine in termeni rautacioasi in grupul sau de prieteni, alcatuit evident dupa chipul si asemanarea sa.
Chiar daca sunt vesele si fericite, uneori intampina dificultati in a-si afisa fericirea si in exterior, astfel incat sa poate fi sesizata si de ceilalti. Pentru ca evita evenimentele sociale si discutiile in grupuri,preferand in schimb conversatiile intime cu persoane fata de care simt ca pot stabili legaturi emotionale, pot fi percepute drept persoane nesociabile, neprietenoase, introvertite sau chiar singuratice. Dar, dupa cum spune Elaine, nu trebuie sa facem aceasta confuzie!

Cum iubesc persoanele Hipersensibile si in ce fel de relatii se simt fericite?

Anumite probleme intr-o relatie cu o persoana hipersensibila nu sunt excluse. Pentru a crea un zid de protectie impotriva a ceea ce simte, persoana HS se intoarce catre sine si resursele sale interioare. Multe persoane cu un grad de sensibilitate cad in greseala de a incerca sa fie perfecte. Sensibilul poate disimula si se poate ascunde de minune. Poti avea ca partener un astfel de barbat fara sa realizezi asta niciodata. “Hipersensibilii se schimba in exterior, insa stiu si sunt extrem de constienti de faptul ca nu se vor schimba niciodata in interior. Nu pot face acest lucru: e ca si cum ai cere unui dreptaci sa devina stangaci. Pur si simplu, nu este posibil”, afirma Elaine N.
Aron intr-un interviu postat acordat revistei medicinenet.com.
Persoanele hipersensibile aprecieaza mai mult decat orice intimitatea si apropierea, senzatia de a fi pe aceeasi lungime de unda cu persoana cu care poarta o conversatie, pe care o iubeste, etc. Structura lor psihologica este astfel construita incat ele sa dezvolte relatii frumoase si sa fie atente fata de nevoile relatiei. Sunt loiale, buni ascultatori, investesc foarte mult din punct de vedere emotional si fac eforturi pentru a face lucrurile sa mearga.
De asemenea, sunt inzestrate cu o curiozitate iesita din comun. Simt nevoia sa exploreze, sa descopere, sa cucereasca sau sa se lase cucerite. Pun pret pe latura spirirituala a lucrurilor. De aceea, pentru ele, actul sexual va reprezenta o legatura mai incitanta si mai puternica decat pentru non-sensibili.
In cazul in care sensibilitatea este insotita de o incredere in sine scazuta si nesiguranta (dezvoltata probabil in copilarie cand sensibilitatea copilului a fost inteleasa si perceputa eronat), persoana sensibila se poate gasi prinsa intr-o relatie in care propriile nevoi sunt puse deoparte in favoarea satisfacerii nevoilor partenerului. Persoanele HS pot sa stea intr-o relatie mult timp chiar si simtindu-se coplesiti si epuizati din punct de vedere emotional. Pot, de asemenea, sa ramana prinse intr-o relatie in care se simt singure doar pentru ca nu se pot desprinde din acea relatie

Despre sensibilitate….si lupta intre ego-uri

Sensibilitatea este considerata de multi ca fiind o stare de slabiciune, de instabilitate emotionala si constituie de multe ori un pretext de a lua in ras o persoana, de a o injosi, de a o face sa planga. De ce? Pentru ca lacrimile sunt considerate apanajul persoanelor slabe. Sunt persoane care daca reusesc sa faca pe cineva sa planga se simt superioare si iau acest lucru ca pe o victorie personala. Este o lupta intre ego-uri. Cand vrei sa faci rau cuiva trebuie sa ii demonstrezi ca il domini mental si fizic. Daca reusesti sa-l faci sa planga ai dovada ca esti mai “tare”.
De aceea cand nu reuseste impunerea acestei “tarii” prin vorbe, cand nu reuseste dominarea interlocutorului pentru ca nu sunt argumente verbale se recurge de multe ori la forma cea mai primitiva de actionare: la forta (vezi razboaiele).
Cine domina pe cine? De ce aceasta nevoie de dominare? Este loc pe lumea asta pentru toti, de ce trebuie sa avem siguranta ca dominam pe cineva? La ce ne foloseste? Ne poate aduce satisfactii financiare, economice, dar oare sufletul nostru nu are nevoie de caldura? Ne pustiim singuri sufletul ca sa dominam aceasta lume fizica si uitam de noi…Ne secatuim mintea pe lucruri inutile si uitam sa mai fim oameni, uitam sa intindem o mana de ajutor semenilor, uitam sa ne cerem scuze cand gresim si sa multumim celor care ne ajuta.
Demaram adevarate razboaie psihologice si de manipulare si lucram necinstit pe la spatele oamenilor pentru a le stirbi reputatia, pentru a le face rau, pentru a-i face sa decada in ochii semenilor. Le cautam defectele cele mai ascunse si le amplificam vorbindu-i de rau cand nu sunt de fata pentru ca ei sa nu se poata apara. Cautam cele mai josnice mijloace de a-i face sa sufere, sa planga si radem de ei cand reusim. Ce satisfactie extraordinara trebuie sa simtim…
Ei bine, daca a fi sensibil inseamna a-ti plange sufletul cand vezi suferinta, cand vezi oameni sau animale neajutorate, cand vezi razboaie, cand iti vezi bunicii chinuindu-se, daca a fi sensibil inseamna a-ti tremura sufletul pe o muzica exceptionala, daca a fi sensibil inseamna a trai si tu suferintele celor dragi din compasiune, daca a fi sensibil inseamna a simti vibratiile dragostei… eu recunosc: sunt sensibila. Si nu mi-e rusine pentru ca pentru mine nu conteaza toata aceasta desertaciune in care traim. Nu vreau sa-mi fac o imagine in neconcordanta cu ceea ce sunt, nu vreau sa fiu mai “tare” decat altii. Pot fi superioara celorlalti numai prin bogatia mea mentala si sufleteasca pe care nu vreau sa o dezvalui decat prin a face ceva util si constructiv.